Cum sa ajung la mine insami?

Calatoream prin amalgamul de sentimente si voiam sa opresc valurile de ganduri ce se izbeau frenetic de tamplele mele. Le vad ca pe niste porti ce descuie amintiri, fete si situatii uitate.
In fond traiesc prin mine, prin tot ceea ce inspir, simt si gandesc. Sunt un copil ce trece spre adolescenta. Am dreptul sa ma simt si mica, si vesela, si trista, melancolica sau poate exagerat de optimista si expansiva! In discutiile mele cu alter ego-ul pretind ca am talent si ca sunt o viitoare jurnalista de succes. Cekl mai amuzant e ca de cele mai multe ori am un raspuns. Prin cea mai simpla ecuatie rezulta enuntul ''Constiinta mea nu doarme niciodata!'' Niciodata n-am negat ca uneori sunt prea dura si de alte foarte multe ori cam patetica sau dramatica... Totusi, facand o paralela intre majoritatea adolescentilor de varsta mea si mine, observ ca la mine concentratia de lacrimi pe saptamana este intr-o cantitate incomparabila fata de potopurile pe care trebuie sa le opresc in fiecare zi, cu o vorba buna. Din exterior poate par ''insensibila'' sau ''neinteresanta'' pentru ca nu sufar ca la carte in ton cu toata generatia mea dominata de cenusiul inventat al durerii. Asa ca... DEZAMAGIRE!
Nu sunt dominata de idei fixe si nici umbrita de judecatile altora. Stiu cum nu sunt, dar inca nu am aflat raspunsul la intrebarea ''Ce sunt?''. Am o idee care da peste cap toate teoriile logice ''Sunt ceea ce nu sunt...''