Parfumul florii de cires

Obrajii ii ardeau puternic pentru intaia data. pasea timida in aerul selenar. Atmosfera rarefiata ii lovea tamplele fragile de care gandurile sufletului ei se izbeau ca valurile in largul marii. O lume noua se ridica prin ochii ei de copil. Stanci uriase incercuiau platoul de marmura unde se afla. Lumina se propaga difuza printre cristale si emana o caldura febrila, o flacara mocnita ce ardea in fiecare ciob de marmura. Se simtea privita si ametita de razela care sclipeau in orice directie. Nu era zi sau noapte. Un crepuscul avid de putere domnea peste intinderea lucioasa de zile, minute, ani sau secole. Erau ei si ea. Le simtea prezenta, dar parca ei erau ea. Universul era inca tanar, iar timpul se intindea infinit inaintea lor...
Ii era frig, dar obrajii ii ardeau. Se afla intr-un univers nou, primordial. Credea ca se roteste haotic, pentru ca de la o vreme acel crepuscul o deranja si inchise ochii. Nu stia daca vede luna. Poate ca era si luna si soare. Praful iesit din cristalele mici si lucioase era prea dens ca sa-l poti patrunde. Simtea nevoia sa tipe! Era atat de liniste ca singuratatea o sfasia!
Se ghemuise la piept. Isi strangea mainile, de parca ar fi vrut sa-si smulga pielea. Mai deschise ochii o data. Cristalul era apa. Un apus sangeriu de intensitati vibrante acoperea marea de lumina care parea ca se revarsa din sufletelul ei de copil. Privea cum din stanci apar copaci, ciresi in floare si isi aducea aminte de o lume uitata, o procesiune si o zi de mai... Ochii ei migdalati si negri se umplusera de lacrimi...
Din lacul imens se nastea un liman, apoi parca vedea o lebada. Cocori animau zarea albastra ca de Miozotis.
Simtea ca renaste si ea. Se ridicase acum in picioare si intindea bratele cat mai sus. Voia parca sa se inalte catre florile de cires. un cantec de mandolina drag o legana incet...