Confessions of a black cat

“When the tea is brought at five o'clock And all the neat curtains are drawn with care, The little black cat with bright green eyes Is suddenly purring there”

The door was ajar,but nothing moved inside. I could see his face from my dark corner. He wasn't the first to come here and that made me "meow" slowly. Of course he might have noticed my sparkling electric green eyes as they looked very serious. Even if it was warm enough to walk in the rose garden without a coat on, inside it was the same cold athmosphere, so my black fur kept my body temperature on a constant level. My master, or I used to call her, simply "she", liked grey and green curtains, so the room looked a bit darker. The glaring sun couldn't cast its aura inside. Maybe the walls were enchanted...

Just as I was analysing the newcomer, I heard a whisper and some footsteps coming from the first floor. Believe it or not, but I had never climbed the flight of stairs! I was so afraid that my fur would stand on end, that I decided to remain in my dark corner. She was dressed in a beautiful grey kimono, wearing a small red rose in her black hair. Her face was a mask. Devil or angel, death or life? Her beauty and her mistery were almost mortal! As usually, she looked stunning and dangerous. My cat instinct made me jump in front of the stranger inside the room and distract my master. She didn't even smile! I turned my head and saw the young man next to me. I presumed he was a pilot because he was dressed in an uniform. For an unknown reason I liked him, but this secret should have remained mine! He started to talk with her, casting sheep's eyes. Poor guy! He was like the others... It was obvious that he didn't understand what was happening to him... My master served him tea, danced with her fan. Her skin was so iradiant that I still ask myself if she was alive. Her moves had the elasticity of thousands of teardrops and her eyes the depth of a black hole. When she stopped I felt a strange coldness taking my breath, but I kept saying to myself "It's allright I can still hear my heartbeats!".

He followed her silently. The door opened with a loud crack. He looked into the passage bravely. it was empty, except her presence: a gas-flame, in its glass prison, cast a red and suspicious light into the surrounding darkness, without succeding in dispelling it. There was nothing! That's the way he thought at first but a few minutes later his blood froze as he saw her figure reflected in an old golden mirror. I couldn't prevent him, the only thing I knew was a stupid "meow"! He felt her breath and his hair stood on end! Yes, she was there, around him, behind him, beside him: he felt her presence without even seeing her anymore, he heard her breath close,close,close to him!

From my cat eyes I say his terror! He tried to pull himself away. She gently put her hand on his shoulder, then her grey kimono disappeared beneath the green curtains. I sneezed then fell asleep waiting for another day in my dark corner.

Androgin

Ma strecor lin pe incheietura-ti subtire. Sunt aici si te chem departe. Nu-ti fie teama de vibratia muta a oaselor mele, de simfonia dezacordata a tendoanelor aprinse de patima simturilor. Suntem doua entitati de materie. Ce vrei tu defapt? Nu ma ridic si nici n-am de gand sa iti stropesc glezna cu racoarea mea. Te cuprind incet si dispari, ma apropii si reapari. Lasa-ti valul alb alaturi de glezna mea aramie. Se vede ca picaturile te ard, ca sufletul tau e gheata incinsa de vointa mea. Hai, inpleteste-ti gandul cu al meu, ineaca-te in ploaia de fericire a degetelor noastre! Vom fi doua jumatati opuse, una prea alba, cealalta prea aramie. Eu sunt ariergarda, tu poti sa ne aperi spatele. Oricat m-as stradui nu te pot simti decat cu calcaiul meu. Pielea ta ma arde, dar gheata incheieturilor mele ne apara pe amandoi! De ce iti e atat de greu sa imi raspunzi cand stii ca talpile iti mangaie glezna? Esti surd oare, sau ti-e sete?...

Pentru momentele in care atarn intre 2 tablouri

13 aprilie( fragmente de jurnal)

Pentru momentele in care atrn intre doua tablouri... Nu e vina nimanui ca bucata de cer din sufragerie e incadrata de un cal fixist, El Zorab si o doamna care isi pierde palaria in rau. Am vrut sa cred ca nu e decat o palarie, desi de multe ori m-am intrebat daca nu e cumva toata averea ei. Sta cu spatele si nu ii vad decat fusta plisata. Azi mi-am dat seama ca tipa! Prea e negru cerul si copacii desi, prea maloasa apa!
Tipa ca sa sparga monotonia, sa evadeze, sa rupa ceru-n doua! E socant sa vezi musca aia de individa, atat de mica si insipida, intr-un tablou monoton.
Griul nu merge cu zilele de primavara...

Fragmente de jurnal, 8 mai- Apus(AVECTLA)

(fragmente de jurnal)-8 mai

Corabia ancorase demult in port si astepta ultima pasagera intarziata. Ceva in sclipirea catargelor o facea sa tresara. Privea chinuita de groaza unei noi calatorii spre Apus si nu intelegea cum ar putea sa se sustraga timpului, paznicului nemilos al conditiei sale efemere. Ridicase ochii si privea pentru a doua oara spuma deasa a valurilor. De ce i se invalmasau gandurile in marea jurnalului, aceeasi mare care in urma cu o zi ii curatase mintea de stresul si platitudinea vietii. Parea aruncata incet spre Apus si asta i se parea nemilos! Murmura ca un ecou stins ''Cine se scoala devreme, departe ajunge...'' Zambea! Ha,ha stiti de ce zambea? Nu trebuia sa mearga singura spre Apus, pentru ca Apusul venea spre ea. Incercase deja sa inchida ochii si sa alunge vedenia corabiei si a valurilor. Prea tarziu, draga mea! Constientizase ca Apusul vine spre ea...

Amintirea unei dimineti marine

5 iulie 1990-un port la Marea Nordului

Se ridicase ostenita din mare si mergea ca prin vis spre o lume noua si proaspata cum nu mai vazuse pana acum. Briza unei dimineti marine si surasul lui o leganau ca intr-un basm din care nu voia sa se trezeasca. Plaja scaldata de simfonia dezacordata a valurilor ii conferea o stralucire unica si o delicatete radinata ca fildesul scoicilor. pa sea timida, cu aerul copilaros si zambetul strengaresc pe chipul ei senin si alb. isi purta rochita de dantela cu multa gratie, chiar daca algele ii invaluiau gleznele ca un ciorchine de povara dulce.
Ochii ei verzi tradau nerabdare, agitatie si viata. Nu indraznea sa-l priveasca drept in fata. Continua sa-l urmeze in tacere, doar muscandu-si buza de sus. Desi parul ei roscat atarna ud pe spate, invocand parca un zeu al marilor, tanara avea ceva primitiv si dulce totodata.
I se parea ca pasii ei in nisip se intindeau pe sute de kilometri. Fiecare graunte purtat de vant se desprindea parca din fiinta ei. isi vedea gandurile ca intr-o oglinda si se speria parca de tumultul lor. Un sentiment de contradictie ii marca sufletul, dar el era acolo...
Simtea cum mana lui se strecoara in mana ei. Atingerea de gheata si mangaierea fina ii dadeau fiori. Credea ca ii e frig, dar focul inimii ei iiu provoca frisoane. Ii privea ochii si simtea ca lumea ei si metamorfozeaza in fiinta lui. Marea si cerul se uneau intr-o imbratisare, veghind parca momentul de fericire al celor doi...

..........................................................................................................................................................................

7 martie 1996-Bruges

Tanara ridicase ochii. I se parea straniu ca un pictor care lucra pe chei i se adresa tocmai ei. Exista un impediment! Se afla in Bruges si nu stia flamanda... Probabil compania care o trimisese sa faca acel reportaj nu reconsiderase problema... L-a privit calm si a incercat sa-i explice in franceza ca nu este localnica. Uimirea ei a fost si mai mare cand a aflat ca pictorul deja stia cu cine vorbeste si parea csa aiba un scop bine definit. Nu stia cum sa reactioneze... Avand in vedere ca mai erau doua ore pana cand trebuia sa predea raportul cu privire la proiectul de consolidare a cladirilor vechi, s-a hotarat sa paraseasca locul confortabil de pe bancuta din lemn din Piata Primariei.
Din fericire aveau noroc! Era una din putinele zile insorite de care au parte belgienii. 15 grade era o temperatura nesperata! In primul rand se parea ca tanara avea parte de o companie stranie. In cadrul intrevederii niciunul dintre cei doi nu simtise nevoia sa se prezinte. Probabil fiecare avea deja formata o opinie despre celalalt.
''De unde o fi rasarit si pictorul asta?????'''
''Sper sa n-o fi speriat prea rau! Cand va vedea ceea ce trebuie vazut sunt sigur ca va recunoaste momentul...''
Cei doi mergeau tacuti si strabateau aleile de piatra ale orasului. la balcoanele caselor lacustre apareau fete vesele sau curioase. Catedrala strajuia piata inconjurata de canale. Pictorul ii facu semn sa-l urmeze. Ceva in privirea lui o tulbura. Gondola ii purta lin pe langa case si palate... Mirosul ii trezea parca amintirea unei dimineti marine. Era aceeasi tacere, acelasi miros, aproape acelasi sentiment. Vedea o copila a carei glezna era incalcita in alge. Gondola s-a izbit de pontonul impanzit de muschi de langa o veche magazie. Pictorul parea ca se simte ca acasa ... A inaintat si a ridicat de pe jos o schita veche cu doi adolescenti ce se tineau de mana privind orizontul vernil al unei dimineti marine...

Absurd!

Am fost la scoala... Pana acum nimic nou. M-am minunat de cat de incuiati pot fi unii si de cat de mult timp le ia ca sa priceapa ceva. E clar ca activitatile extrascolare sunt detestate din start in scolile romanesti. Adica la ce ne-ar folosi o ora de dans cand putem sa tocim 50 de pagini pe dinafara, pe care eventual sa reusim sa le retinem pana poimaine!? Si asta n-ar fi nimic! Un grup de tinere sperante, printre care si subsemnata :P, se indrepta azi spre sala de sport cu ganduri bune de a participa la preselectia echipei de dans a scolii noastre. Deoarece probabil aveam o figura foarte fioroasa si prezentam simptome de delicventism juvenil, nu ni s-a dat voie sa stam nici macar intr-o sala, care, culmea!, era chiar sala de clasa a noastra pentru ca am fi deranjat. Pe cine? De asta nu m-am prins inca... Un anume domn portar al liceului nostru a inceput sa tipe la noi vreo 10 minute in sir ''Va duc la doamna directoare!''. Absurdul situatiei era ca noi chiar am fi trebuit sa facem ceva in cadrul scolii, cu un profesor, dar se pare ca profa ''intarzia putin''... In cele din urma am fost alungate din acea sala de clasa si nevoite sa plecam acasa.

Morala: Copilasi, renuntati sa mai aveti creativitate; adio activitati extrascolare!


P.S: Chiar am simtit nevoia sa fac asta!

Cum sa ajung la mine insami?

Calatoream prin amalgamul de sentimente si voiam sa opresc valurile de ganduri ce se izbeau frenetic de tamplele mele. Le vad ca pe niste porti ce descuie amintiri, fete si situatii uitate.
In fond traiesc prin mine, prin tot ceea ce inspir, simt si gandesc. Sunt un copil ce trece spre adolescenta. Am dreptul sa ma simt si mica, si vesela, si trista, melancolica sau poate exagerat de optimista si expansiva! In discutiile mele cu alter ego-ul pretind ca am talent si ca sunt o viitoare jurnalista de succes. Cekl mai amuzant e ca de cele mai multe ori am un raspuns. Prin cea mai simpla ecuatie rezulta enuntul ''Constiinta mea nu doarme niciodata!'' Niciodata n-am negat ca uneori sunt prea dura si de alte foarte multe ori cam patetica sau dramatica... Totusi, facand o paralela intre majoritatea adolescentilor de varsta mea si mine, observ ca la mine concentratia de lacrimi pe saptamana este intr-o cantitate incomparabila fata de potopurile pe care trebuie sa le opresc in fiecare zi, cu o vorba buna. Din exterior poate par ''insensibila'' sau ''neinteresanta'' pentru ca nu sufar ca la carte in ton cu toata generatia mea dominata de cenusiul inventat al durerii. Asa ca... DEZAMAGIRE!
Nu sunt dominata de idei fixe si nici umbrita de judecatile altora. Stiu cum nu sunt, dar inca nu am aflat raspunsul la intrebarea ''Ce sunt?''. Am o idee care da peste cap toate teoriile logice ''Sunt ceea ce nu sunt...''